Cine am fi fost noi astăzi fără dușmanii noștri?

 Era odată un regat mic bătut de vânturile imperiilor cu care se învecina. Trei mari imperii, cu trei popoare numeroase se luptau adeseori între ele. Nefericirea acelui mic regat era că nici nu era atât de mic încât să nu conteze, nici nu era atât de mare încât să bage spaima în orice năvălitor.

Timp de generații fiecare imperiu când ajungea mai puternic, cucerea acest regat mai mic sau își punea la cârma lui oamenii credincioși propriilor lor interese. Dar, într-o zi se ridică în mare luptător din rândurile plebei și reuși să strângă într-o mână toată obida și durerea poporului iar în cealaltă spada. Cu mic cu mare a fost urmat în luptă de fiecare om care avea puterea de a ține în mână o coasă, o sabie sau un topor.

La început a alungat nemernicii de conducători care puneau jug după jug pe grumazul oamenilor sărmani. Dar, ajuns rege a avut de înfruntat furia unui vast imperiu. Asta l-a oțelit atât pe el cât și pe oamenii lui. Cu furie și cu ardoare au plecat în luptă și miracolul s-a întâmplat. Cel mai puternic imperiu al acelor ani a fost înfrânt de mica oaste de țărani. Și pentru că asta nu a fost suficient, imperiul a mai trimis o oaste și încă una, dar toate se loveau de zidul ridicat din piepturi de bărbați viteji.

Cu fiecare luptă țăranii deveneau luptători mai iscusiți și puterea lor creștea. Armatele trimise erau demoralizate și chiar mai numeroase fiind nu reușeau să facă vreo atingere regatului. Dar cum nimic se termină brusc, imperiul slăbit de lupta cu regatul rebel a devenit ținta lacomilor săi dușmani. Și luptele au continuat între imperii. Din când în când, atunci când unul dintre ele devenea mai puternic ataca și regatul mai mic, dar repede și-au dat seama că indiferent de mărimea oștilor trimise, sorții bătăliilor le erau mereu potrivnici. Regele cu armata lui era stânca în care își rupeau cu toții dinții hapsâni. Abia atunci, pentru prima dată după multe sute de ani, poporul obidit a fost liber și munca lui nu le-a mai fost furată de marii săi vecini.

Anii au trecut în liniște, pace și prosperitate iar regele, bătrân acum, se plimba adeseori prin orașele și târgurile regatului vrând să se convingă că oamenii sunt mulțumiți și fericiți. Într-o zi poposi la marginea unui orășel de munte și auzi în depărtare zgomot de ciocan. Neputându-se odihni, cu gărzile și alaiul duă el se duse ca să afle cine-i tulbură liniștea în acea minunată după-amiază.

Urcă pe malul râului, la poalele pădurii, până ajunse la o mică poieniță. Acolo văzu un altar și un om care cioplea de zor o bucată de marmură. Sulptorul era atât de concentrat în munca sa încât nu observă alaiul și nici măcar pe rege.

Acesta, pe măsură ce înainta privea în jur uimit și revoltat. Oamenii începură să murmure. Statuile în fața cărora ardeau candele parfumate ca loc de închinăciune și de preaslăvire erau ale conducătorilor din regatele învecinate. Chiar statuia la care lucra acum sculptorul era a celui mai mare dușman al poporului, primul mare năvălitor, cel care lăsase atât de multe familii îndoliate.

– Cum îndrăznești omule să te închini dușmanilor mei? Cum îndrăznești să-i preaslăvești pe cei care ne-au făcut atât rău? strigă regele scoțându-și sabia și punând-o la gâtul sculptorului.

Acesta înspăimântat se prăbuși în genunchi și strigă:

– Iertare măria ta, dar dacă nu le ridic lor statui, atunci cui?

– Celor care ne-au adus bunăstarea și bucuria. Prietenilor, nu dușmanilor.

– Măria ta, să-mi fie cu iertare, dar lor le datorăm totul.

– Cum așa nebunule? spuse regele plin de mânie. Adică lor? Nu mie? Nu celor care au luptat? Nu căpitanilor mei? Nu soldaților și armiei populare? Lor?

– Să-mi fie cu iertare măria ta, dar fără ei, fără jugul și chinul prin care ne-au făcut să trecem, și astăzi am fi fost la mila unor stăpâni hapsâni și cam săraci cu duhul. Ei au făcut ca stăpânirea să de vină insuportabilă, datorită lor poporul s-a ridicat da luptă, datorită lor ești domnia ta azi rege. Apoi, când eram palizi și plăpânzi, când nu aveam încredere în noi, când nici soldați nu prea aveam, s-au milostivit de noi și ne-au trimis pe rând armate numeroase. Ne-au forțat să ne călim în lupte, i-au transformat pe țărani în luptători de temut și ne-au făcut să ne recâștigăm mândria ca neam, ca țară, și ca putere militară.

Cine am fi fost noi astăzi fără dușmanii noștri?

Atunci se lumină și regele și aprinse și el câte o lumânare în fața fiecărei statui, dându-și seama că dușmanii le sunt dăruiți oamenilor ca să scoată din ei lumina, care, fără aceștia, s-ar pierde în rutina unui trai oarecare.

Autor necunoscut